Prima zi la un job nou are o particularitate pe care puțini o pomenesc la interviuri: se petrece în mare parte pe un scaun. Aștepți omul de la resurse umane, aștepți cardul de acces, aștepți medicul de la medicina muncii, aștepți să se găsească cineva care să-ți dea parola de la calculator. Noi am trecut prin asta de câteva ori și am ajuns la o observație mică, dar sinceră: felul în care folosim aceste ferestre de timp spune despre începutul nostru mai mult decât orice prezentare pregătită acasă. Despre ele vorbim aici, fără grabă, așa cum se vorbește între colegi la o cafea.
Ce se întâmplă de fapt între ușă și birou
Intri în clădire cu o emoție bine ascunsă și cu o geantă prea curată. La recepție ți se spune să iei loc, că vine cineva imediat. Imediat înseamnă, de regulă, douăzeci de minute. Prima reacție a oricui este să se uite la ceas, apoi la telefon, apoi iar la ceas, ca și cum timpul ar curge mai repede dacă îl supraveghezi.
Noi credem că acolo, pe scaunul acela, se hotărăște o parte din felul în care va decurge prima lună. Nu pentru că ne-ar urmări cineva, deși uneori chiar suntem observați, ci pentru că starea cu care intri în birou după așteptare nu e aceeași la toți. Unul ajunge nervos, cu gândul la tot ce nu știe. Altul ajunge liniștit, pentru că a folosit pauza ca să se așeze în propria piele.
Sala de așteptare, fie că e un hol cu două fotolii, fie un coridor la medicina muncii, are un avantaj rar în viața profesională: nimeni nu așteaptă nimic de la tine. Nu ai sarcini, nu ai termene, nu ai pe cine impresiona. E singurul moment din zi în care nu ai voie să faci nimic util, iar tocmai de aceea merită să-l tratezi cu atenție. Dacă îl lăsăm să treacă pe lângă noi, am pierdut un sfert de oră de calm care nu se mai repetă în săptămânile următoare.
Să lămurim un lucru: nu propunem să transformăm așteptarea într-un exercițiu de productivitate. Din asta ies oameni obosiți înainte de prima ședință. Propunem altceva, mai blând, anume să ne amintim că nu suntem în întârziere, chiar dacă ne simțim așa.
Telefonul, dar nu doar telefonul
Majoritatea își scot telefonul din buzunar înainte de a se așeza bine. E un reflex, nu o vină. Doar că ecranul ne mută atenția exact de unde ar fi trebuit să rămână, adică în locul în care tocmai am ajuns. Cine citește mesaje în sala de așteptare nu vede că pe perete e afișată organigrama, că pe masă stau revistele companiei sau că două persoane de lângă el vorbesc despre cum se ajunge la cantină.
Noi am încercat o regulă simplă: primele cinci minute fără telefon. Nu e o interdicție, e un pariu cu noi înșine. În cinci minute poți afla surprinzător de multe. Cum sună holul, cât de relaxat salută lumea, dacă oamenii își țin ușile deschise sau închise, cine trece cu pași repezi și cine cu pași mari. Nimic din toate acestea nu apare în fișa postului, dar toate contează în primele săptămâni.
Apoi, dacă tot vrem să folosim telefonul, îl putem folosi cu rost. Pentru cine vrea să scape de revistele vechi de pe masă și de știrile sărite pe diagonală, o lectură de business bine aleasă face minuni. Un loc potrivit pentru asta este Romania Business, unde se găsesc idei și perspective despre mediul de afaceri, scrise pe înțelesul unui om care abia a intrat într-o firmă și vrea să înțeleagă cum gândește lumea din jur. Citești un material, nu douăzeci de titluri, și intri în birou cu ceva în minte în afară de emoție.
Un carnet mic și trei întrebări
Un carnet de buzunar e unul dintre puținele obiecte care nu par nelalocul lor la nicio vârstă și în niciun birou. Nu trebuie să fie scump, nu trebuie să aibă coperți elegante. Trebuie doar să încapă în geantă și să te scoată din starea de spectator. Noi îl deschidem în sala de așteptare și notăm trei întrebări, nu mai multe.
Prima: ce ar trebui să știu în prima săptămână ca să nu pun întrebări care se văd imediat că sunt de începător? Răspunsul vine de la sine, aproape de fiecare dată, pentru că ne dăm seama că unele lucruri se pot afla singuri, din documente, din e-mailuri, din ce se vede pe birourile din jur. A doua: de la cine pot afla restul? Aici lista e scurtă, de obicei două sau trei persoane, iar numele lor merită notate. A treia este cea mai neobișnuită: ce aș vrea să se spună despre mine peste o lună?
Ultima întrebare pare exagerată, dar are un efect practic. Cine se gândește de la început la ce urmă vrea să lase se poartă altfel în prima zi. Mai atent la oameni, mai puțin zgomotos, mai curios. Nu ne propunem să jucăm un rol, doar să alegem dinainte câteva lucruri pe care le facem cu bună știință.
Cum arată o așteptare folosită bine
Putem rezuma ce am învățat într-o listă scurtă, dar am pus-o la mijloc, nu la sfârșit, pentru că este partea cea mai ușor de uitat.
- Ajungem cu zece minute mai devreme, nu ca să fim văzuți, ci ca să avem timp să respirăm înainte de oricine altcineva.
- Ne așezăm cu fața spre ușa pe care va ieși cineva, ca să nu fim luați prin surprindere și să putem zâmbi la timp.
- Privim în jur cinci minute, fără ecran, și reținem trei lucruri despre loc, de exemplu cum sunt aranjate birourile sau ce fel de afișe sunt pe pereți.
- Scriem în carnet întrebările care ne vin, chiar și pe cele care ne par naive, pentru că după o săptămână nu le mai găsim naive.
- Lăsăm telefonul în buzunar cât timp suntem singuri în încăpere, iar dacă îl scoatem, îl folosim pentru o lectură aleasă, nu pentru derulat la întâmplare.
- Când ne strigă cineva pe nume, ne ridicăm fără grabă, cu mâna liberă, pregătiți să dăm bună ziua cum se cuvine.
Nu e o rețetă de succes, e doar o formă de politețe față de noi. Nimeni nu ne cere să o respectăm punct cu punct, dar fiecare pas în parte scade din tensiunea care se acumulează de obicei înainte de prima întâlnire.
Un detaliu pe care l-am observat la mai mulți colegi proaspăt veniți: cei care au așteptat liniștiți par mai disponibili la ascultare. Poate fi o coincidență, poate nu. Noi pariem pe a doua variantă.
Viața de după program contează și ea
Dacă prima zi se petrece pe scaun, primele săptămâni se petrec în mare parte pe drum, la cumpărături, în seri în care ești prea obosit să gătești și prea agitat să dormi. Un job nou schimbă nu doar programul, ci și felul în care ne organizăm timpul liber. Mulți dintre noi ne dăm seama abia după două-trei săptămâni că nu am mai ieșit nicăieri, nu am mai citit nimic pentru plăcere, nu am mai făcut o plimbare fără destinație.
Aici intervine partea pe care o neglijăm cel mai ușor. Un început bun nu ține doar de birou. Ține și de ce facem seara, în weekend, în pauza de prânz. Pentru idei despre cum se poate îmbina munca cu o viață plăcută, merită să răsfoim secțiunea Lifestyle de pe Romania Business, unde sunt adunate subiecte despre timp liber, obiceiuri și alegeri de zi cu zi. Nu găsim aici rețete miraculoase, ci mai degrabă o ofertă de teme bune de gândit, de la un hobby nou până la felul în care ne aranjăm săptămâna.
Ne place să ne imaginăm că cineva citește un asemenea text exact în sala de așteptare, în timp ce așteaptă să fie chemat la semnat contractul. Nu are nevoie de mai mult. Doar de un gând care să-l ducă puțin dincolo de ușa cu pricina, spre viața de peste un an, când scaunul acela nu va mai însemna nimic.
Încă ceva: seara de după prima zi merită tratată ca un mic eveniment. Fără planuri mari, fără obligații. O cină simplă, un duș, o discuție cu cineva apropiat despre ce ai văzut. Nu povestim ca să ne lăudăm, ci ca să ne ordonăm impresiile, iar impresiile ordonate se transformă ușor în repere pentru a doua zi.
Ce vedem după câteva săptămâni
Ar mai fi și o parte practică. Cine a învățat să aștepte fără neliniște în prima săptămână va ști s-o facă și mai târziu: la o negociere care se întinde, la un răspuns care întârzie, la un client care nu sună. Răbdarea nu e un talent, e o obișnuință și se formează chiar în locuri banale.
Gânduri pentru mâine
Dacă ai un început de job în calendar, alege din tot ce am spus un singur lucru și încearcă-l. Fie primele cinci minute fără telefon, fie carnetul cu trei întrebări. Nu amândouă, nu toate. Unul singur, făcut bine, ajunge.
Iar dacă ți se întâmplă să stai într-o sală de așteptare fără nimic de făcut, nu te simți vinovat. Uită-te în jur, respiră, lasă timpul să treacă fără să-l numeri. Ușa se va deschide oricum, iar tu vei intra mai întreg decât ai fi intrat dacă ai fi alergat.
